http://www.rsspect.com Parohia Sf. Dimitire - Savinesti RSS Feeds en-us Thu, 25 Dec 2008 13:20:20 -0800 http://bisericasavinesti.com/articole/articole.php?post=1 „DESPRE CUNOAŞTEREA DE SINE” - De vorbă cu Părintele prof. dr. Dumitru Stăniloaie Noi ne cunoaştem puţin şi cele mai adesea ne cunoaştem rău… am dori să ne spuneţi , ce înseamnă pentru creştini „cunoaşterea de sine „? R: Pentru creştini, cunoaşterea de sine a omului nu se poate realiza decât cunoscând pe Dumnezeu, crezând în Dumnezeu pentru că aşa se poate explica „pe sine”. Numai aşa găseşte în sine o valoare, o importanţă. Dacă nu este Dumnezeu care l-a creat şi dacă nu este Fiul Său care s-a făcut Om şi ne face părtaşi cu Sine pentru veşnicie, omul apare şi dispare după câteva zeci de ani , fără să fie nici un sens în existenţa lui. În acest caz el nu pricepe nimic din ce este lumea şi ce-i cu el, pe sine ca înzestrat cu o valoare veşnică, o existenţă în care sporeşte necontenit. Omul nu se poate cunoaşte decât dacă prin credinţă se uneşte cu Dumnezeu, se uneşte cu Fiul Său, se face frate al Fiului Său şi sporeşte în cunoaşterea tuturor, sporeşte la nesfârşit în înţelegerea existenţei şi prin aceasta toate capătă un sens. De aceea, eu leg cunoaşterea de sine cu cunoaşterea de Dumnezeu. Sigur că la cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu nu ajungem niciodată ci progresând în timp dar tocmai prin aceasta progresăm şi în cunoaşterea noastră continuă , pentru că noi ne îmbogăţim la nesfârşit, înaintând în Dumnezeu. Atunci, sunt mereu nou, sunt mereu plin de bucurie iar faptul că primesc în mine ceva nou, mă face pe mine însumi, mai interesant, mai adânc. Cunoaşterea aceasta de sine, este o cunoaştere dinamică, este o cunoaştere neterminată, e o cunoaştere continuă .Eu-l se mişcă şi se schimbă continuu, rămânând totuşi identic . Dar în toate aceste preocupări de sine , are ca temelie ştirea de sine şi ca motiv întrebarea de sine despre ce este şi ce trebuie să devină. Aceasta înseamnă că ştirea de sine nu este şi o cunoaştere satisfăcătoare a sa ci constatarea în parte, a ceea ce este . Mai ales, în persoanele mai reflexive , nemulţumirea cu ceea ce ştiu despre ele şi ceea ce văd că sunt , e produsă de o insuficienţă pe care şi-o cunosc dar aceasta impune şi o întrebare continuă cu scopul de a se cunoaşte mai bine şi de a se apropia de ceea ce cred că trebuie să fie . Astfel omul se întreabă continuu , teoretic şi practic despre sine , dar nu poate răspunde niciodată deplin şi satisfăcător . Dar tocmai prin întrebarea despre sine şi prin răspunsurile nesatisfăcătoare se transcende mereu pe sine . Se transcende în sensul că el caută o împlinire şi un răspuns dincolo de sine , ne aflând în sine răspunsul deplin . În întrebarea despre sine se include şi întrebarea despre suprema existenţă de care-şi dă seama că depinde . Prin aceasta îşi adaugă conştiinţa că are fiinţa sa în dependenţă de un infinit deosebit de sine , mai presus de cuprinderea sa , care imprimă şi existenţei umane o comprehensibilitate . S-a spus de aceea , că persoana umană este un mister. E un mister , trăit în mod conştient . Într-un fel , el ştie despre sine mai mult decât poate cuprinde . Nereuşita continuă de a epuiza prin cunoaştere misterul propriu îl amână pe om la o transcendere eternă, care e totodată o îmbogăţire eternă a vieţii şi cunoaşterii sale. Chiar aceasta îi dă perspectiva nemuririi sale. Deci să recomandăm oamenilor să se apropie de Dumnezeu prin credinţă, să se apropie de Dumnezeu prin iubire, pentru ca să se cunoască căt mai mult pe sine. Apropiindu-se de Dumnezeu vor lumina şi ei lumea. În sensul acesta trebuie să interpretăm şi noi lumina apărută lui Hristos, apărută la schimbarea la faţă pe muntele Taborului când ni s-a arătat cât de adâncă este umanitatea pe care a luat-o cu El, unind-o cu Sine cu dumnezeire. În această bogăţie şi lumina Sa vom spori şi noi veşnic dacă iubim pe Hristos, dacă ne unim cu Hristos, dacă suntem de fapt fraţi ai Lui aşa cum vrea El să fim. Care sunt piedicile unei cunoaşteri de sine? R: Lipsa de credinţă în Dumnezeu, reducerea întregii existenţe la lumea aceasta cu mizeriile ei, e o naştere care nu ne dă decât o viaţă de câteva zeci de ani şi dupa aceea murim definitiv. Ce sens au toate acestea? Şi atunci ne amăgim crezând că putem găsi mari plăceri în lumea aceasta dar de fapt ele ţin foarte scurt timp şi nu ne intuim riscul. Credeţi că viaţa creştină a poporului nostru s-ar schimba prin cunoaşterea fiecăruia de sine? R: Dacă s-ar cunoaşte în sensul arătat, s-ar schimba. Ar deveni iubitori de Dumnezeu şi de semeni şi Iubirea aceasta, ne poate înfrăţi tot mai mult. Dacă se socotesc cu toţii iubitori de Hristos şi fii ai Tatălui Ceresc, vor putea să slujească unii, altora, vor avea iertare şi înnoirea de care vorbeam. Preot Constantin Lupu Thu, 25 Dec 2008 13:20:20 -0800 RSSPECT-00685842 http://bisericasavinesti.com/articole/articole.php?post=2 Pomul de Crăciun În marile zile ale creştinătăţii de la sfârşitul şi de la începutul anului ceva ne face să fim încă odată copii dacă nu pe faţă, măcar în iconostasul amintirii, cu dulcile vremuri apuse ce se încarcă de aşteptare: pomul de Crăciun. „O brad frumos, o brad frumos / Cu cetina tot verde ... copacul credincios / Ce frunza nu şi-o pierde.” E o prezenţă vie, împlinire prin noaptea sfântă, însufleţire prin veac spre cap de veac ce l-am „aşteptat atâţia ani” şi-l aşteptăm mereu. Pentru păstrătorii Sfintei Tradiţii, nu se concepe a trece Sfintele Sărbători, fără a fi trudit pe lângă celelalte, şi la această rostuire, a cărei importanţă tainică nu ştim câţi vor să o găsească. La cumpăna dintre ani, acesta să fie un nou musafir, noi obligaţii, întrebări şi răspunsuri pentru cei mici, o sensibilizare teatrală, decor? Subtilizare pentru lumea sfârşitului de veac, plină de dezorientări şi haos în care suntem ispitiţi la toate emancipările şi evadările din făgaşul credinţei şi vieţii noastre creştineşti? Oricum am fi tentaţi să o spunem, rămâne totuşi legătura simbolică cu Hristos. Chemaţi de această dorinţă firească pe care n-o putem smulge din sufletul nostru fără să aducem acolo suferinţă şi moarte, iată-ne şi pe noi lângă „Bradu-i mic, dar arătos/ Cu icoana lui Hristos/ Într-o creangă la răscruce/ Ca să pară pus pe Cruce” (Elena Farago – Într-o noapte de Crăciun). Iată-ne clătinând crenguţa dulce şi după ce ne-am inchinat/ Cânta-vom cântece de slavă, de dragoste şi de prinos/ Că pentru neamul nostru astăzi se naşte-ntr-adevăr Hristos”(Vasile Voiculescu – Florile dalbe). Luminile lui, stelele de pe cer ce pururea vorbesc de slava şi puterea lui Dumnezeu. În această lumină se citeşte în fiecare an pentru copiii noştri o pagină din cartea lui Dumnezeu, pagina Naşterii Domnului în încordarea ochiului iubind. Eu văd prin această lumină sufletul miliardelor de suflete, lumină din lumină, lumină lină înveşnicind Cuvântul şi încălzind căminul nostru din tăinuirea Sfintei Familii. Pentru aceasta, un pom de crăciun chiar după locul lui în calendarul vremii trebuie să însemne o stea călăuzitoare spre Domnul Iisus pe care trebuie să-L căutăm în smerenia ieslei din Bethleemul nostru, ca să-L găsim în slava şi gloria cerului. Dar Pomul de Crăciun nu înseamnă pentru noi numai lumină,ci în ramurile lui sunt darurile dragostei, darurile binecuvântării pe care ni le-au transmis strămoşii noştri: credinţa, nădejdea şi dragostea în Hristos. Dacă odinioară fructul unui pom a fost piatră de poticnire pentru omul care a cunoscut păcatul şi moartea, tot lemnul unui pom trebuia să fie altar de jertfă care să rodească fructul mântuirii. Ori dacă un pom de Crăciun nu poate fi conceput gol şi sterp, asta înseamnă că el a rodit simţămintele dragostei în inimile noastre prin aşteptarea „unui Moş bătrân de zile, ce tot mereu vine” şi-n faţa căruia nici vrăjmaşii n-au ce spune, că „Înveşmântaţi c-un văl de pace răzvrătire-nviforată ...” (Octavian Goga – Moş Crăciun). La picioarele lui trebuie să ne găsim ca odinioară păstorii şi îngerii. Cine ne aduce acest pom al înfrăţirii, al dragostei? Nu copiii-îngeri lui Dumnezeu pe pământ? „Străinilor, la noi acum/ Copiii stele duc pe umăr/ ...cu ochii umezi de lumini/ Cântând ne spun dulcea minune”. (N. Caranica – Crăciunul meu) Socotesc că cel mai sfânt omagiu pe care-l putem pregăti lui Hristos în fiecare an e să-l aducem acest pom al luminii şi al dragostei, aprinzând lumânărele pe la „geamul îngheţat al credinţei mele”, „la căsuţa unde-i neaua până-n tindă” la casa cerească unde-i har şi îmbrăţişare fără a se tulbura inima cu nici un fel de pildă necreştinească. Şi un dar îngăduţi-mi azi: Iubirea care să ne înfrăţească pe toţi! Preot Constantin Lupu "Credinţa Neamului" Thu, 25 Dec 2008 13:19:33 -0800 RSSPECT-00685841 http://bisericasavinesti.com/articole/articole.php?post=3 Marile zile ale creştinătăţii de la sfârşitul şi de la începutul anului cheamă toată omenirea să prăznuiască – să se veselească duhovniceşte – şi să guste din mireasma sărbătorilor pentru recunoaşterea marilor milostiviri dumnezeieşti. Încă odată suntem chemaţi în jurul Sfintelor Altare spre a primi duhul sărbătorilor şi a desluşi marile taine ce aduc atâta strălucire, bucurie, frumuseţe. Cine înţelege ce înseamnă îndumnezeire, ştie deja rostul Crăciunului, Anului nou – Tăierea împrejur după Trup a Domnului, al Bobotezei şi al tuturor realităţilor creştine. Dacă glasul Bisericii şi al colindătorilor n-a putut să trezească „gazdele”, iconostasul amintirii şi al celor trecute cu vremea copilăriei să ne readucă adevărata trăire. Mulţi ştim că sărbătoarea începe din suflet şi apoi trece înafară şi în relaţiile noastre de fiecare zi. După zile de muncă încordată şi învechire în griji şi păcate, sărbătoarea oferă posibilitatea unei curăţiri şi înnoiri, prin reculegere, meditaţie, rugăciune, slujbe sfinte şi fapte bune; astfel ca tot ceea ce a degradat ceva în noi, să fie şters şi să redevenim limpezi şi puri. Pe drept cuvânt, că asemenea zile le putem numi praznice ale înnoirii noastre. Ale înnoirii oamenilor, naturii, vieţii. La Crăciun ne-am născut din nou, am redevenit copii. Am reprimit în noi bucuria şi acele emoţii pe care nu le-am avut de mult. De am fost singuri ne-am umplut casele, viaţa noastră plină cu tot felul de lucruri cu prezenţa unui copilaş, care s-a născut cam prim anii 748 de la zidirea Romei, în Bethleemul Iudeii, iar tainic se naşte în suflet, de câte ori găseşte acolo puţină dragoste şi puritate. Prin urmare, dacă am ştiut să surprindem momentul sfânt, acel timp al lui Dumnezeu care este cel mai bun, ne-am reînveşmântat în esenţa noastră primordială de lumină, am redevenit „lumina lumii şi sarea pământului”. Prin Naşterea Domnului Iisus Hristos, putem spune naşterea Adevărului, Înţelepciunii şi Iubirii Dumnezeieşti. Este ca un aluat care trebuie să dospească pentru ca întreaga omenire să ajungă aceste naşteri, renaşteri care fac să pricepem rosturile şi sensurile tuturor lucrurilor. E semnul maturizării noastre şi al acceptării darurilor cereşti. Cel ce este plinătatea bunătăţilor şi bogăţia darurilor nesfârşite S-a făcut sărac pentru noi, ca nouă celor săraci în iubire să ne îmbogăţească inimile cu iubirea Sa. Dumnezeu cel nevăzut ia faţă de om, pentru ca omul să nu-şi mai întoarcă faţa de la el şi să nu mai poată uita naşterea sa. Cu aceste puteri redobândite ca din sacul lui Moş Crăciun, de fapt din iubirea Părintelui Ceresc, ne îndreptăm ridicându-ne iarăşi spre Vistiernicul anilor şi al veşniciei să-i cerem milă şi binecuvântare pentru călătoria anului nou sosit. Atitudinea noastră sufletească pe care ne-o impune adevărata credinţă creştina faţă de primenire este de o specială înţelepciune. An nou – viaţă nouă! Viaţa noastră e asemenea unei cărţi cu mai multe sau mai puţine pagini. În parte scriem noi şi Dumnezeu. Important este conţinutul. Anul nou este un popas în care suntem chemaţi să cercetăm ce s-a înscris în filele trecute şi să chibzuim ce trebuie a scrie pentru ca numele noastre să fie înscrise în Cartea vieţii lui Dumnezeu. Vremea este în mâna lui Dumnezeu ca şi tot ceea ce se întâmplă. În anul care vine vom avea omeneşte şi bune şi rele. Acestea sunt desigur aprecierile noastre însă vigilenţa noastră creştină nu trebuie să piardă nici un moment învăţătura Sfintei Evanghelii despre slujitorii cei buni şi ascultători. La drept vorbind n-ar trebui ca toată viaţa noastră să fie „cât mai aproape de Domnul”? Înnoirea şi fericirea noastră stă în a face voia lui Dumnezeu. Până aici ne-a ajutat Dumnezeu! Lui să-i închinăm şi anul ce începe, iar El ne va ajuta, ne va spune şi ne va păzi cu al Său har ... Şi pentru ca Anul nou să vă fie înnoitor pe deplin nu putem să nu ne îndreptăm spre ceea ce reprezintă sfinţirea firii, a naturii înconjurătoare în care trăieşte omul şi din a cărui sân îşi trage seva pentru existenţa vieţii sale trupeşti. Şi astfel, ajungem la Bobotează. Faptele petrecute la Iordan, Botezul Domnului, Arătarea Sfintei Treimi, Sfinţirea Apelor, nu sunt doar amintiri ale unui trecut îndepărtat, ci minuni actuale, care se săvârşesc în Biserică din totdeauna, deci şi în prezent. De aici repetarea continuă în rugăciuni şi cântări a cuvântului „astăzi”. Cu ochii credinţei noi vedem la Bobotează cerurile deschise, auzim glasul Domnului peste ape, vedem trupeşte pe Duhul Sfânt, Îl adorăm pe Mielul lui Dumnezeu care spală în apă răutatea neascultării noastre şi ne deschide raiul. Iar pentru a spulbera orice urmă de îndoială, iată că Biserica ne pune în faţă minunea Aghezmei, a acestei ape binecuvântate de slujitorii sfinţiţi, apă care niciodată nu se strică ci îşi păstrează ani după ani puterea tămăduitoare şi sfinţitoare. Şi câte nu sfinţeşte Biserica prin slujitorii săi. Aghiazma este o dovadă a dreptei credinţe, un argument împotriva celor ce tăgăduiesc Biserica Ortodoxă şi uneori se leapădă. Cu noi este Adevărul, prin preoţia noastră se săvârşesc Tainele şi se împarte darul Duhului Sfânt. Să înţeleagă neamurile că „Dumnezeu este cu noi”, să audă ereticii şi să se întoarcă. Noi credincioşii botezaţi vom gusta din apa sfinţită pentru că ştim că suntem la Sânul Bisericii celei adevărate şi ne dorim înnoire, binecuvântare, sfinţire, lepădarea duhurilor necurate şi a gândurilor celor rele. Dar să nu uităm că ea este amărăciune pentru sufletele pline de ură, dezbinare,de fărădelegi. De la apa Botezului putem lua şi pildă. Ea odată ce s-a sfinţit, se păstrează, nu se mai strică. Odată ce noi ne-am botezat, să rămânem credincioşi toată viaţa. Şi nouă, prin Botez, ni s-a deschis cerul şi am primit un nume – numele de creştin. Faptele lui Iisus, L-au dovedit că este Fiul lui Dumnezeu; faptele noastre să ne arate că suntem adevăraţi creştini. Să ne străduim a auzi chemarea la schimbare pentru a pregăti calea Domnului. Nu calea intereselor subiective, economice, politice ci a Domnului şi Mântuitorului nostru. Pe El ni-l arată Sfântul Ioan Botezătorul. Lui întreaga fire se supune („Iordanul s-a întors înapoi”, Ps. 113,15). Să auzim glasul celui ce strigă duhul sărbătorii în pustia sufletească pentru înnoirea noastră. E tot ce vă doresc pentru ca viaţa întreagă să fie o sărbătoare. Pr. Constantin Lupu Thu, 25 Dec 2008 13:18:29 -0800 RSSPECT-00685840 http://bisericasavinesti.com/articole/articole.php?post=4 SĂ CREŞTEM SPRE DESĂVÂRŞIRE Se spune, că un înţelept a văzut mai multe femei în faţa unei case plângând şi tânguindu-se amarnic. Întrebate de pricina lacrimilor, ele răspunseră: în această casă tocmai şi-a dat sufletul o tânără mamă. Şi acum copilaşul ei, stă şi se joaca cu nevinovăţie lângă ea, aşa cum obişnuiesc să se joace copii fără să ştie în ce joc tragic este. Exista oare, - agăugară ele – ceva mai trist şi mai cutremurător la această privelişte? Fireşte – veniţi cu mine unde vă voi duce eu. Şi le duse la altă casă. Şi aici zăcea fără suflare o tânără mamă. Lângă ea stătea o servitoare, ţinând în braţe copilul nou-născut al celei răposate. Mama aceasta este mai de plâns – grăi înţeleptul, decât aceea pe care am părăsit-o. Amândouă sunt tinere şi au lăsat câte un copil, numai că al celei dintâi îşi cunoaşte cel puţin mama, chipul ei familiar, duioşia ei, dragostea ei. Atât numai că nu cunoaşte înţelesul morţii şi nu ştie că moartea înseamnă depărtarea de ea. Însă când va fi mai mare va căpăta şi acest înţeles, va afla ce a pierdut cu moartea ei. Îşi va aduce aminte de ea, va păstra în inimă o amintire plină de credinţă, va merge la mormântul ei şi va lăcrima aşa cum nu a ştiut să o facă când era mic. Dar copilul celei de a doua, va fi crescut de o străină şi pe mama care a plătit cu viaţa, nu o va cunoaşte. Ba, după obiceiul copiilor va avea în această străină pe mama sa şi nu va cunoaşte adevărata iubire şi adevăratul devotament matern. Amintesc acestea pentru că mai mulţi din fiii neamului nostru după toate cele întâmplate tuturor par să nu ştie ce joc primejdios duc ei cu Sfânta Biserică, care aşa cum spune marele Eminescu „este mama noastră a tuturor”. De aceea, se aseamănă de multe ori, sau purtăm chipul doi copii. Unii, care au fost crescuţi o perioadă de mama lor (şi mă refer la cei mai vârstnici)ce au fost călăuziţi în spiritul şi voinţa ei, au trăit după cele rânduite. Atunci când nu urmează învăţăturile şi preceptele ei, când se pun de-a curmezişul şi râd,ironizează, se aseamănă acelui copil ce face tot felul de ghiduşii pe patul de moarte fără să bănuiască că în curând îi va pierde prezenţa. Fireşte aceasta este un joc trist, dar totuşi departe de a fi cel mai trist căci ei îşi cunosc cel puţin mama şi mai ştiu de existenţa ei; îşi mai amintesc de ea din când în când; la sărbătorile mari, la momente deosebite din viaţă, fie botez, cununie dar mai ales în ceasuri de nevoinţe şi primejdie şi de ce n-am spune-o la bătrâneţe...În miopia şi uşurinţa unora nu vor nici o clipă să recunoască ce-i aşteaptă, despărţirea veşnică de mama lor. Mai rău stau lucrurile cu ceilalţi. Şi aici trebuie să facem referinţă la o lume mult mai tânără ce nu-şi cunoaşte " mama" . După obicei, o recunosc pe străină după ale căror moravuri şi forme sunt educaţi. Ei, nu-i vor plânge moartea la despărţire şi nu-i vor cinsti memoria pentru că n-au avut prilejul să o cunoască vreodată,nu i-au ascultat graiul. Ce se va întâmpla şi ce se petrece aşadar? Generaţia mai veche s-a bucurat de o educaţie religioasă cât de cât, fie în familie, fie în şcoală. Dar tinerii noştri câţi au putut să primească aceleaşi bucurii? Mulţi nu cunosc istoria,viaţa, strădania şi idealurile sale şi în consecinţă nu simt dragoste pentru ea, stau în faţa ei ca străinii. Orele de religie,ore de informare. Cum să-i păstreze credinţă, devotament? Şi mai mult, gura limbută a unora până astăzi după atâtea decenii de forţare la necredinţă în numele libertăţii, se pronunţă cu neruşinare pentru soarta fiilor poporului nostru. Nu există primejdia ca pentru poporul român născut creştin-ortodox, ca într-o bună zi ei să-şi schimbe această mamă cu alta şi este oare neîntemeiată această primejdie? Cine priveşte în jur pentru a vedea noile tendinţe, noile ispitiri ale timpului, va admite ce spun. Şi dacă o spunem n-o facem în numele nostru ci în numele Aceluia care „S-a dat pe Sine pentru ea... pentru ca să fie sfântă şi fără prihană” (Efes. 5,25). „Iar de nu va asculta de ea, să-ţi fie ţie ca un păgân şi ca un vameş” (Mt. 18,17). Fie dar, ca toţii care acum sunt chemaţi să îndrume destinele fiilor să lupte ca mama să nu fie răpită de la copii, să se pregătească să o cunoască, să o preţuiască, să o iubescă, şi să-i rămână credincioşi. Când vor afla cine-i, nu o vor mai privi întunecat, cu reticenţe. După atâta timp este sperioasă ca o femeie de durerile naşterii. Dar mai bine aşa decât în casa unei femei sterpe, în care nu domneşte frica, nici bucuria, nici speranţa. Chemăm la rugă pentru această renaştere. O chezăşie pentru aceasta o constituie vremea şi ea este străduinţa de a gândi, a pricepe, a căuta să înţelegi cu duhul . Zădărnicia, tânguielile cu cerinţele exagerate ale momentului trecător când va pătrunde în conştiinţă va întreba: sunt eu fiul Bisericii lui Hristos? Şi răspunsul la aceasta întrebare nu ţi-l vei lua de la catedre şi din scrierile necreştinilor, nu din scrierile reformatorilor vremii nu din scrierile înţelepţilor care îşi aleg punctul lor de vedere, ci din laptele care ne face să creştem spre desăvârşire. Arătaţi dar, dovada dragostei voastre ca şi a laudei noastre pentru voi. Thu, 25 Dec 2008 13:17:50 -0800 RSSPECT-00685839 http://bisericasavinesti.com/istoric.php Pentru credincioşi istoria este mai mult decât o înşiruire de evenimente menită a săpa în memoria omenirii realizările generaţiilor trecute. Pentru cel credincios istoria este şi consemnarea credincioşiei faţă de Dumnezeu. El, este Cel care stă la baza oricăror realizări! Parohia Săvineşti 1 Colonie , situată la 12 km. de oraşul Piatra – Neamţ pe drumul spre Bacău (DN 15 aprox.46050’ lat.N x26025’ long.E ) , nu poate pierde din vedere aceste aspecte . Prin voia Domnului , şi binecuvântarea Inalt Prea Sfintitului Daniel , Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei , se înfiinţează în anul 2002 ( decizia 795/3.12.2002.) o nouă parohie, ca urmare a ridicării unei noi biserici între satul Săvineşti şi Colonia muncitorească Săvineşti - comunitatea credincioşilor ce s- a născut prin venirea în Localitatea Săvineşti a muncitorilor şi specialiştilor din diferite locuri ale ţării ce au contribuit la ridicarea Platformei chimice Săvineşti . Biserica parohială , este ocrotită de Sfântul Mare Mucenic Dimitrie izvorâtorul de Mir, şi este o mărturie grăitoare a puterii de credinţă, de dăinuire a lucrărilor ei , în poporul lui Dumnezeu dar şi ca împlinire a unui gând tainic din timpul hirotoniei mele pe când se dărâmau biserici în România . Piatra de temelie şi sfinţirea noului loc al bisericii s-a făcut pe 28 aprilie 1991, de către Prea Sfintitul Episcop vicar, Calinic Botoşăneanul împreună cu un sobor de preoţi . Au urmat demersurile pentru autorizaţii(24/79 18.06.1993) colectarea de fonduri, şi ridicarea ei din temelie ca o rugă adresată Bunului Dumnezeu dar şi ca o verificare a stării inimilor de ctitori ai Casei lui Dumnezeu . Arhitectura . Biserica , este construită din cărămidă în stil moldovenesc, având pridvor, pronaos, naos, altar+ demisol . Cele două turle ale bisericii, depăşesc înălţimea unui bloc cu patru etaje . Are o lungime de 33 m. şi o lăţime de 10 m. Tencuielile exterioare sunt realizate în praf de piatră . Catapeteasma este din lemn de stejar realizată de sculptorul Vasile Agavriloaie din Humuleşti . La pictura pe lemn a icoanelor din catapeteasmă a trudit pictorul Mihai Gabur iar strănile din biserică au fost sculptatede către Antal D. Clopotele , policandrele ,mobilierul bisericesc, covoarele,instalaţia de gaz şi apă ,troiţa de la poarta bisericii sunt şi ele de asemenea, ostenelile ctitorilor in Cartea Vieţii cea din ceruri deschisă înaintea Împăratului tuturor . Biserica a fost pictată în tehnica frescă , în perioada 2000-2006 de către pictorul Dimitrie Bănică din Bucureşti . Ziua când s-a cântat « Înnoieşte-te noule Ierusalime… »a fost, 26 august 2007, la sfinţirea bisericii luând parte mulţime de preoţi(30) şi credincioşi ce s-au împărtăşit din harul şi binecuvântarea Prea Sfinţitului Episcop Ioachim Băcăoanul . Sârguinţa de a oferi tuturor doritorilor de rugăciune un nou spaţiu pe măsura dragostei şi credinţei lor, de a închina un nou altar jertfei celei nesângeroase şi de viaţă dătătoare, a făcut ca astăzi să vedem şi roade din munca depusă deşi încă mai avem până la împlinirea… cea duhovnicescă . Dar atâta timp cât va exista dorinţa va fi şi împlinirea ! Pr. Constantin Lupu-Marinei Thu, 25 Dec 2008 13:16:56 -0800 RSSPECT-00685838